MASCARICIUL - SPECTACOL ANIVERSAR HORATIU MALAELE | BUCURESTI

Măscăriciul este un eveniment teatral de suflet pentru orice spectator, chiar și pentru acela care calcă rar prin teatre. Nu îl va putea uita multă vreme, îl va amuza copios, dar și impresiona, privind altfel actorii și viața lor. O istorie ilustrată a teatrului sau o istorie a stilurilor artei actorului, aflată mereu pe acea margine imperceptibilă, pe care Horațiu Mălăele știe atât de bine să o pipăie, dintre tragedie și parodia ei, dintre comedie și caricatura ei, dintre geniu și cabotin. Deoarece acest Svetlovidov este în interpretarea lui Mălăele un actor tot atât de mare pe cât este de cabotin. De ce? Pentru că o delicatețe înnăscută îl împiedică să fie sigur pe sine și îl silește să se ia în râs. El este măscăriciul, adevăratul actor, iar cântecul său de lebădă este o arie a măscăriciului. Dar și o lecție de actorie, pentru că Sufleorul, interpretat de Niculae Urs, pe care Horațiu Mălăele l-a atras într-o aventură a creației de o mare coerență, într-o reprezentare pitorească, mizerabilă și înduioșătoare a deosebirii dintre artist și omul de rând, care știe pe dinafară nenumărate roluri, încălzit de vodcă, încearcă să le și interpreteze. Sunt numeroase teorii asupra teatrului care se întâlnesc, se exclud și se completează în această fulgerătoare trecere a lui Mălăăele prin marile roluri ale teatrului universal. Minunat fiecare, minunați ca parteneri unul pentru celălalt, Horațiu Mălăele, într-o ipostază a vulnerabilității artistice mai puțin cunoscută, și Niculae Urs, care face un rol de o mare delicatețe și sensibilitate, Actorul și Sufleorul, Svetlovidov și Nikita Ivanîci privesc înapoi când cu mânie, când cu mândrie, când cu melancolie... se joacă mici scene, bijuterii teatrale, se schimbă replici, lumini, registre poetice, stilistice, se bârfește, se bea, se oftează. Fragmente, scene mici, pasaje din monologuri celebre. Din roluri jucate sau doar visate, dorite. Momente speciale, regizate și interpretate cu mijloacele sensibilității, edificiu pe care este, de fapt, construit tot spectacolul. Între Shakespeare și Cehov, între Lopahin și Lear, un traseu pe care bufonul din el nu-l părăsește pe Svetlovidov. Nicio clipă nu se dizolvă amestecul ciudat de la început, de sfârșit de lume și început de alta, de spovedanie sinceră, totală, în care se poate privi înăuntru, adânc, până în cel mai mic cotlon. Ironie, autoironie, poante, ludic, râsu’-plânsu’, iritare, gesturi de artiști, gesturi de bețivi, nostalgie, sentimentul devastator al inutilității ca artist și om, iluzia că fără Svetlovidovi teatrul moare. Dispare. O iluzie însă, fără de care actorul nu se poate sui pe scenă.