No.on (Festivalul Iridescent)

No.oN este o piesă care a pornit de la recunoașterea unui „nu”! De la refuzul consimțământului corpului care îi este cerut unui performer: infama sa „disponibilitate”. De la refuzul atotputerniciei ritmurilor regulate, care contrazic cele mai insidioase impulsuri ale noastre. De la refuzul alinierii dorințelor noastre la o lege comună a corpurilor. De la refuzul unisonurilor, al marșurilor, al măsurilor în patru timpi… Cu toate acestea, în loc să caut de ce refuzăm ceea ce ne oprimă sau o alternativă la această opresiune, am vrut să explorez refuzul în sine. Mi s-a părut un semnal vag definit: „Nu pot să fac asta, corpul meu nu vrea”. Mai mult decât atât, el dezvăluia implicit o fațetă a corpului, cea care spune „nu”: o fațetă care apare atunci când corpul nu urmează înaintarea impusă, când nu digeră, când se poticnește, când se bâlbâie. Atunci când materialitatea sa se confruntă cu dorințele noastre și le limitează, în ritmul neregulat al prăbușirilor și al ridicărilor sale. În viziunea mea, aici se află posibilele semințe ale unor corpuri insurgențe. Prin acel „nu”, corpul nu afișează o anomalie, ci, dimpotrivă, un limbaj propriu, o expresie a negației care este întotdeauna legată și împletită cu opusul său cel mai celebrat: fluxul, mișcarea neîntreruptă înainte, curgerea. Acest limbaj propriu este un limbaj al ritmurilor. Ceea ce curge și ceea ce întrerupe fluxul formează un cuplu care se desfășoară și punctuează timpul. Ritmurile se află, într-adevăr, în centrul practicii mele scenice și de scriere, deoarece îmi permit să urmăresc felul în care forțele externe și interne organizează corpul, sunetul și limbajul în timp, fără să-mi asum riscul imaginii, al reprezentării, al discursului sau al proiectării unui sens deja definit. Această logică ritmică a punctuației a conturat scrierea poemului și compoziția sonoră a No.oN. Frazele sale sunt marcate de cuplul dintre „no” și „on”, forța care refuză/blochează și cea care curge/îndeamnă la acțiune și se dezvoltă într-un flux de propoziții. Rebonds de Iannis Xenakis, având o funcționare ritmică similară, de la punctuație la acumularea unei mase sonore, a oferit constrângerile pornind de la care a fost compusă partitura vocală, transferând logica percuției în voce și, mai departe, în spațiu: un instrumentar format din 8 microfoane răspândite în spațiu trasează harta sonoră a spectacolului, orchestrând în același timp mișcările. Într-adevăr, pentru mine, interpretarea unui poem implică mult mai mult decât întâlnirea lui cu vocea mea. El este imediat angrenat într-un corp, într-un spațiu, într-un dispozitiv. În No.oN, continui să cercetez ce înseamnă un corp care spune și modul în care ritmul unui corp nu produce doar o voce, ci reconfigurează și limbajul și sensul. Nu este nicidecum de la sine înțeles că gestul corespunde cuvântului, iar acest lucru necesită o reconstrucție coregrafică a ansamblului dintre voce și mișcări. Dacă există o etică a rostirii exact a ceea ce vreau să spun, „corpul care spune nu” ne permite să ne reconectăm atât la expresia celor mai fragile ezitări ale noastre, cât și la posibilitățile noastre colective și individuale de rezistență. (Claire Huber)

Regie, text și interpretare: Claire Huber Sunet: Stalin Blake și Claire Huber Colaborare dramaturgică: Alain Franco Lumini : Lucas Van Haesbroeck Consiliere artistică: Jean-Luc Plouvier Asistență tehnică sunet: Alex Fostier Producție: Inflexions Cu sprijinul Needcompany și al ansamblului ICTUS.